Competenţa teritorială în litigiile de muncă – Decizia nr. 1334 din 19 aprilie 2018, a Înaltei Curți de Casație și Justiție
În litigiile de muncă, ceea ce interesează în stabilirea competenţei teritoriale este locul unde reclamantul locuieşte efectiv, a hotărât Înalta Curte de Casație și Justiție. Dacă domiciliul înscris în actul de identitate nu corespunde cu domiciliul stabilit în fapt, domiciliul din actul de identitate nu poate primi eficienţă.
”Coroborând prevederile art. 210 şi 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde îşi are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.
Din punct de vedere procesual, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că prin domiciliu se înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte şi munceşte, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului lor la apărare.
Normele din Codul muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia.
În acest sens, Curtea Constitutională a României, prin decizia nr. 945 din 07.07.2011 a stabilit că „reglementarea diferită a Codului muncii faţă de cea a C. proc. civ., referitoare la competenţa teritorială a instanţelor de judecată, este justificată de specificul şi necesităţile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmăreste facilitarea accesului la justitie şi a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant”.
Sursa: www.scj.ro